foto | Ochii albaștri și povestea din spatele lor. Descoperă-l pe artizanul Dima Moroz – un „taur cu voință de fier și inimă de catifea”

Fiecare om, probabil, are în spate o poveste, aceasta – însă – s-ar putea să nu fie atât de interesantă dacă nu este pusă într-o „lumină” potrivită. Bloggerița Anna Smolnițchi este una dintre cei/cele care știu să facă deosebitul mai deosebit. Exemplu este un interviu realizat recent de ea cu Dima Moroz, un artizan sau mai bine zis – un „taur cu voință de fier și inimă de catifea”.

„Până la vârsta de 5 ani eu trăiam mai mult cu bunicii. Eram în spital cu pneumonie, când a venit un nene din mahala și mi-a spus: „Bunel-tu o murit”. E ca și cum mi-a dat cineva cu o bâtă în cap. Să vii și să îi spui copilului, internat în spital, că bunelul i-a murit… Pe atunci nu lăsau părinții să stea alături de copiii spitalizați, eram singur. Apoi un „deadika” vine și îmi spune asta. Fără introduceri. Am urlat de durere și nimeni nu mă putea liniști vreo două zile. Mitea, așa cum îl numeau pe bunelul meu oamenii, a fost important pentru mine”, începe în a povesti Dima, sugerând de unde vine inspirația pentru artizanat.

– Pe lângă faptul că bunelul Dumitru, în cinstea căruia părinții ți-au pus numele, îți dădea libertatea de a trebălui în atelierul lui, ce ți-a mai oferit? Care este cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la el?

„El m-a învățat o lecție de viață, că… (într-o secundă, muntele de om s-a strâns în ghem, iar din ochii senini ca cerul au început să curgă lacrimi). Bunica mea, originară din Siberia, întotdeauna s-a plâns că bunicul a adus-o în „balotă”. Când eram eu copil, ploaia ciobănească ținea toată toamna, iar în sat se făcea glod până la urechi. Și acum nu se poate obișnui cu umiditatea din Moldova. Dar eu, eu cred că m-am aventurat în artizanat pentru că am avut un model. Dacă bunelul a reușit să crească o familie din meseria sa de tâmplar, în perioada sovietică, atunci când antreprenoriatul era ceva ieșit din comun și toți erau în kolhoz, mă gândesc de fiecare data că voi reuși și eu. Acum avem mult mai multe posibilități. El avea un sarai din paie și lut. Nu avea nici încălzire. Avea strung tot de el făcut. Nu avea internet, Instragram, Facebook, dar îl cunoșteau toți oamenii din sat. Asta era suficient ca să își construiască o casă și încă era bolnav cardiac. Era un om foarte puternic”.

– Tu cum ești?

„Probabil și eu sunt încăpățânat. E ușor să renunți. Să vinzi totul, să iei valiza și să pleci. Dar dacă eu am rezistat șase ani în meseria asta, probabil sunt un Maverick”.

– Chiar bine că ai pomenit. Ce înseamnă Maverick – brandul pe care ți l-ai ales?

„Ar fi taur sau bou în română. Americanii le spuneau Maverick vițeilor încăpățânați care fugeau de turmă și stăpânii îi căutau câte o săptămână pe imașuri (…) Eu încerc să fiu autentic în toate. Dacă mă întrebi despre rădăcini, sunt adânc înfipte în pământul moldovenesc, nu vreau să plec de aici. Țin la oamenii mei. Dacă mă întrebi despre meșteșugul meu, atunci nu mă consider extraordinar de talentat. Eu pur și simplu știu să fac cele mai bune genți din oraș… Le confecționez din cele mai bune materiale. Le cos manual. Folosesc materiale de top-piele italiană, tăbăcită vegetal”.

– Confecționezi genți la comandă?

„Evit să fac asta. Evit să am de-a face cu „arhitecții”. Așa îi numesc pe oamenii care vin cu ideile lor, dar nu știu ce vor. Vor genți mari, dar mici. Maro, dar roșcate. Și tot așa. De regulă, așa oameni dau mari bătăi de cap, iar prețul pe care eu îl cer pentru un produs nu merită osteneala asta psihologică. Clientului căruia nu îi place ceea ce faci, nu este clientul tău. Înțelegerea mi-a venit odată cu experiența. În plus, trebuie să lucrez. Prefer să mențin stilul adoptat acum șase ani, ușor de recunoscut. Când vezi mica burgheză, știi că e de la Maverick”, spune Dima, menționând – ulterior – că mica burgheză costă 70 de euro, iar o servietă făcută de el –  250-300 de euro.

– Dar cine îți cumpără gențile?

„În mare parte, moldovenii noștri plecați peste hotare. Gențile sunt cam scumpe pentru cei de acasă. Mie îmi este și incomod cumva să rostesc prețul atunci când merg la un festival. Spune-le sătenilor de acolo cât costă produsele mele… Nu e ușoară munca mea, căci niciodată nu știu ce va fi în ziua următoare, dacă voi vinde o geantă, două sau niciuna. Au mai fost artizani care s-au apucat de confecționat genți. „Băi, face 250 de euro pe geantă, hai mă apuc și eu”, gândesc ei. Când se apucă… își dau seama că nu faci bani grei.

E mult mai ușor să lucrezi la cineva pentru salariu fix. Nu îți bați capul decât pentru ce ai de făcut. Nu trebuie să te gândești cu ce o să plătești chiria, o să iasă comanda sau nu. Sunt comenzi care nu ies. Așa se întâmplă cu „arhitecții”, despre care am vorbit mai devreme. Nu știu ce vor sau tehnic este complicat, ceea ce cer ei. Și când te gândești că ai de dat vreo 400 de euro numai pentru apartament și atelier (le iau cu chirie). Eu trebuie să vând șapte poșete ca să am o lună de chirie acoperită, deci iese că îi dau șapte „mici burgheze”, gratis, lui nenea cu chiria. În plus, mai fac investiții, mai cumpăr un utilaj, una-alta. Când am început, acum 6 ani, aveam doar masa asta la care stăm acum și cutia ceea din lemn cu ustensile. Atât”.

– Cum ai ajuns să prelucrezi pielea? Care a fost imboldul?

„Foamea. Cel mai bun imbold e atunci când îți este foame și trebuie să câștigi ceva cumva. Ăsta a fost un imbold pentru mine. Uite de la valiza aceea (îmi arată cu mâna spre ultimul raft, de sus, al etajerei) a început afacerea mea. Ieșeam cu ea în stradă și iarna. Vreo doi ani am stat în stradă. Petreceam câteva ore din zi în atelier confecționând portmonee, apoi câteva ore – pe bulevardul Ștefan cel Mare. Așa îmi făceam bani pentru mâncare. Eu sunt autodidact, nimeni nu m-a învățat meserie, nu am fost ucenicul cuiva. Am învățat din propriile greșeli. Dar probabil e și o vocație. Bunelul era tâmplar, mama făcea artizanat și ea – confecționa păpuși din pănușă. Când eram mic, mereu meșteream ceva în atelierul bunicului. Îmi făceam arcuri, tot felul de jucării. Meșteșugul îmi este în sânge. Îmi plac meșteșugarii. Era un bunel Alexandru, peste drum de casa noastră”.

„Sufletul tânăr prins în corp bătrân” a continuat povestea sa de viață, a vorbit despre actorie, despre Academia la care a studiat, rolul pe care l-a jucat în „Reziliența”, dar și acel moment când s-a „stins elanul”.

Descoperă tot interviul, plin de viață și culoare, în articolul creat și publicat pe blogul Annei Smolnițchi.