foto | Un an de COVID-19 prin ochii jurnaliștilor ZUGO. Cum s-au simțit 365 de zile de pandemie pentru câțiva membri ai echipei?
Pe 7 martie 2021, în Republica Moldova s-a împlinit un an de la confirmarea primului caz de infectare cu virusul COVID-19. În aceste 365 de zile, viețile oamenilor s-au schimbat, iar cursul lucrurilor a luat o întorsătură neașteptată. Acest an a fost unul diferit și pentru jurnaliști – cei care au ținut pulsul evenimentelor – fie că au muncit pe teren sau în fața calculatoarelor pentru a face știri și reportaje și a urmări constant noile actualizări și informații de interes public.
Câțiva membri ai echipei ZUGO au împărtășit cum a fost pentru ei un an de pandemie și cum s-au simțit în aceste 365 de zile: de la cele trei-patru cazuri confirmate pe zi, până la săptămânile în care numărul era peste 1500 și se doborau noi recorduri.
Dumitru Jomir
Acest an de pandemie a fost un an foarte instabil și incert. A fost un an în care am putut influența și adapta lucrurile într-o manieră mult mai îngustă decât de obicei. De fapt, majoritatea evenimentelor s-au întâmplat de la sine și au avut propriul lor curs.
La început, incertitudinea era foarte stresantă, iar pandemia ne-a privat de unele contracte și colaborări. Ulterior, „noul normal” a adus noi oportunități și noi viziuni, iar limitările au căpătat un alt sens – cred că aș putea face și o listă scurtă din lucrurile pe care le-a adus pandemia și pe care aș vrea să le păstrez și după ce se termină. De experiențele pe care ni le-a luat pandemia îmi este foarte dor.
Cel mai trist, după un an de zile, e să constat că există foarte mulți oameni care n-au învățat nicio lecție din ceea ce ni se întâmplă ca umanitate…sau că învățăm foarte puține. Totuși, sper foarte mult că ceea ce trăim acum să ne dea forțe să ne perfecționăm în continuu, iar „coborâșul” să fie doar un elan pentru a putea urca pe noi culmi.
Victoria Laur
Era 7 martie. Seara. Mă pregăteam să ies din redacție când pe Aeroport era identificată prima persoană care are COVID-19. Peste câteva zile am început să lucrez de acasă, iar la briefingurile de la 09:00, 17:00 și 22:00, visul cel mai mare era să spună autoritățile că nu avem noi infectați și numărul celor vindecați crește.
Mă scoteau din sărite (de fapt mă scot și acum) conspirațiile. Când văd pe cineva care nu crede în COVID-19, dar este sigur că are nevoie oculta să îl cipeze și să urmărească după care colț bea bere și fumează, vreau să îi ofer în dar niște manuale de biologie și să îl trimit în clasa a 5-a. Ori, vorba unui doctor cunoscut: „Pentru a manipula oamenii dintr-o țară care nu poate construi vecee în școli, neapărat trebuie să îi cipezi. Altfel nu ai cum să îi conduci”.
Anul ăsta de pandemie a fost la naiba de provocător și greu. Fizic și psihologic. Mi-a pus în față încercări, una după alta. Cel mai greu, însă, era să nu pot îmbrățișa pentru ultima dată pe cineva și să scriu despe câți oameni au murit, având testul pozitiv în față. Restul au trecut mai ușor.
Mihai Avasiloaie
Anul 2020 este unul pe care nu-l voi uita niciodată. A fost genul de an reper, în care s-au întâmplat multe chestii care au avut impact asupra mai multor domenii ale vieții. Pentru mine pandemia a coincis, în primul rând, cu o perioadă cu multe provocări și schimbări pe plan profesional. Anume în acest domeniu am realizat lucruri în premieră, obținând și satisfacția de a le îndeplini.
A fost o perioadă în care lucrul de acasă a devenit o obișnuință, însă cea mai importantă senzație la nivel psihologic – pentru cineva care adoră să călătorească – a fost acea impresie de aripi prinse în colivie – o colivie pe care am deschis-o mai rar decât de obicei.
Spre finalul primului an de pandemie, atunci când mă gândeam că statistica oficială nu se va îmbogăți cu… cazul meu, COVID-19 m-a ajuns și pe mine. I-am zâmbit în față și i-am spus că ce nu ne omoară, ne face mai puternici.
Ana Maria Vlasă
Pentru mine pandemia a venit lent. Lucrând în spital, încă de la început de februarie duceam evidența, simțeam cum se apropie, totuși nu conștientizam că peste noapte va schimba totul.
Țin minte clar ziua de 7 martie când se confirmase primul caz, cu practică în spital și un job în presă, eram pe două fronturi. Scriam despre ce vedeam pe holuri, apoi mergeam pe holuri și mă protejam de ceea despre ce scriam.
Am fost scoși de la practică. Peste două săptămâni, mai în liniște, mai pe sub masă, eram rugați să dăm o mână de ajutor în secțiile și spitalele copleșite. Ture de noapte. Frică. Echipament necorespunzător, stres, surmenaj, toate la un loc luate făceau imaginea asta de o mie de ori mai urâtă decât se vedea pe ecrane.
A trecut prima lună de lucru și eu m-am trezit testată pozitiv. Aici a pornit o cu totul altă experiență: casa mi-a devenit redacție, oficiu și spital. Primele două săptămâni veniseră ca o binecuvântare, am savurat din plin timpul petrecut în casă, fără interacțiune, fără alergat și scris articole din fugă din vestiarele spitalului.
Adevărata dramă a început după două săptămâni, când restricțiile au devenit și mai dure. Lucrul acasă, odihna tot acasă.
După mai bine de două luni, începusem să migrez de la bucătărie în dormitor, din dormitor pe canapea, de pe canapea pe podea și repetare. Uneori voiam să mai trec drumul la vecini doar pentru diversitate. Concetrarea a scăzut. Inspirația mă părăsise. Totuși sentimentul de vinovăție creștea. Poate trebuia să merg să-mi onorez diploma de asistent medical în loc să mă vaiet că obosesc lucrând de acasă?
În octombrie am revenit la oficiu. Mai speriată, mai dezvățată de interacțiune, mai precaută, dar entuziasmată de revenire.
Ba chiar sunt colegi noi pe care nu i-am văzut încă niciodată în viața reală și asta e dovada clară că pandemia a învățat specialiștii ceva – adaptarea. Lucrul merge chiar și la distanță, perioada de tranziție a fost mai anevoioasă. Nu pot să mă laud că am avut cea mai fericită experiență, dar după munca în spital pe timp de pandemie, nu mă lasă respectul și nici empatia să mă plâng.
Mihaela Roibu
Este 1 ianuarie 2020, ora 00:00, cu toții ciocnim cupele de șampanie, ne felicităm cu începerea noului an și ne dorim ca acesta să fie diferit de cel anterior. Și chiar așa a fost…
Pentru mine un an de pandemie a trecut pe cât de rapid, pe atât de anevoios. După 7 martie 2020, briefingurile autorităților au devenit o normalitate, iar zi de zi speram ca numărul cazurilor să fie cât mai mic. Frica oamenilor a crescut treptat, iar în luna martie am ajuns să ne temem unii de alții și să ne privim de la distanță cu ochii reci și cu teama ca nu cumva persoana de lângă noi să fie infectată cu virusul COVID-19.
Fără doar și poate, perioada de izolare ne-a influențat pe toți și a modelat o altă versiune a noastră: mai sensibilă, mai empatică, mai iubitoare. Cu toții am realizat cât de mult contează o strângere de mână sau o îmbrățișare, pentru că, vorba aia, prețuim atunci când pierdem.
Citește și:
