fbpx

Paralizie și două săptămâni de comă. Povestea tânărului care a ajuns în scaunul cu rotile după o zi la scăldat

Era vară, iar Eugen a decis să se bucure de ultima zi de weekend cu prietenii la scăldat. Nu știa că acea zi urma să-i schimbe radical viața. O săritură în apropierea malului, l-a țintuit în scaunul cu rotile, potrivit oamenisikilometri.md.

Eugen avea pe atunci 22 de ani și se afla la muncă în Sankt-Petersburg, Federația Rusă.

„Nu știam adâncimea apei, iar când am sărit m-am înfipt cu capul în nisip. Deodată, mi-am frânt coloana vertebrală în zona cervicală și m-a paralizat pe loc. Când nu mai puteam ține respirația, am înghițit multă apă și deja corpul meu a fost ridicat la suprafață. Atunci m-au observat prietenii și m-au scos la mal”, își amintește Eugen.

Transportat de urgență la spital, tânărul a intrat direct în sala de operație. Intervenția chirurgicală a durat aproape zece ore. Apoi a stat două săptămâni în comă.

„Am conștientizat ce mi s-a întâmplat în prima clipă când mi-am revenit din starea de inconștiență. Eram încă în secția de terapie intensivă. Din cauza traumelor primite nu puteam nici să mă mișc, nici să vorbesc”, a mai zis tânărul.

Fără speranță în ochii medicilor

Aproximativ două luni le-a trebuit medicilor din Rusia ca să-l aducă pe Eugen într-o stare în care ar putea fi transportat acasă, în Moldova. Părinții au angajat un medic de la Chișinău care să-i însoțească.

„Eram încă conectat la aparate. Riscul era foarte mare. M-o adus cu trenul, la avion nu erau șanse ca eu să supraviețuiesc. Medicii le-au spus rudelor mele că, la presiune înaltă, eu voi muri. Așa că au rezervat un vagon întreg de tren și, sub supravegherea medicului, am ajuns la Chișinău”, spune Eugen.

A colindat mai multe holuri de spital, până când, în cele din urmă, Eugen a fost primit în secția de reanimare a Spitalului raional Criuleni.

„Când m-au văzut medicii, au rămas șocați. Nu știau ce să-mi facă. Mi-au spus că nu e de profilul lor așa pacienți. Am stat totuși în spital la Criuleni aproape o săptămână.

Până la urmă, șeful spitalului le-a spus părinților: Duceți-l acasă și dați-i vitamine că altceva nu-i mai putem face”, povestește Eugen.

Complet paralizat pentru un an

Un an de zile tânărul a fost complet paralizat. Nu-și putea controla defel corpul. Mișca doar din ochi. Așa a învățat să comunice cu cei dragi. Apoi a început să scoată primele sunete, apoi cuvinte.

După mai bine de un an, Eugen a reușit să se ridice din poziția orizontală în poziția de șezut. Au urmat și alte reușite.

„Pot să mănânc singur. Parțial fac baie singur. Singur mă bărbieresc”, enumeră tânărul cu mândrie.

„Nu știu dacă eu, ca medic, pot să-i spun minune, dar am avut rezultate surprinzătoare. Nimeni nu i-a dat nicio șansă, dar am reușit”, spune Svetlana Hadjiu, medic neurolog ce a acceptat să-l ajute pe Eugen.

Abia în 2013, la doi ani de la accident, Direcția Asistență Socială a raionului Dubăsari a început să-i ofere și asistență psihologică.

Tot în anul 2013, mama tânărului a fost angajată ca asistent personal al fiului său. Pentru această muncă statul oferă, în prezent, un salariu de circa 3.400 de lei. Pensia de invaliditate a lui Eugen, cu toate adaosurile posibile, se ridică la suma de 1.400 de lei. Mai sunt și cele două pensii ale părinților. Acești bani, familia trebuie să îi gestioneze cu maximă prudență. Polița de asigurare acoperă doar o mică parte din tratamentul lui Eugen.

„Mergeam de două ori pe an la proceduri de reabilitare care erau acoperite de poliță. Ele erau eficiente, dar nu era suficient. Ca să avem rezultate trebuia să facem mai multe, pe care trebuia să le achităm din banii proprii”, explică mama băiatului.

Foto: oamenisikilometri.md

 Cum își face Eugen proprii bani

Diminețile lui au propria rutină acum. După micul dejun, se apucă de muncă. Deschide cu răbdare calculatorul și, deja, cu o oarecare ușurință intră pe internet. De patru ani activează ca dispecer. E social manager pentru companiile care oferă servicii de transport internațional de pasageri.

„S-a început totul de la un vecin de-al meu care avea rută la Moscova. El mi-a propus să-l ajut pentru că nu reușește. Așa am început să-i fac o bază de clienți. Îmi achita câte un mic procent pentru fiecare pasager. Făceam niște bani. După aceea el a sistat ruta și a plecat peste hotare. Eu deja cunoșteam lucrul, așa că am intrat pe internet unde am luat legătura cu mai mulți șoferi, care mi-au propus să lucrez pentru ei.”

Nu este un loc de muncă cu contract, însă Eugen este mulțumit că poate să câștige un ban. Uneori petrece toată ziua în casă, în pat, sau la biroul său improvizat din aceeași cameră dreptunghiulară. Însă, sunt și zile când arde de nerăbdare să vadă cerul, să tragă o gură de aer curat, sau să iasă la o plimbare.

Când ești țintuit într-un scaun cu rotile, ai tendința de a da înapoi. Vrei să te ascunzi, pentru că îți este rușine și te simți stânjenit.

„Am avut momente când vroiam să dispar, dar apropiații m-au ajutat să nu renunț”, spune detașat Eugen în timp ce privește cerul înnorat.

„Trăiește-ți viața mai departe așa cum este”

Sănătatea lui Eugen continuă să fie o provocare. Însă nu se dă bătut și încearcă să ia tot ce-i poate oferi viața. Iese la plimbare sau la la frigărui cu prietenii, iar înainte de pandemia mergea și în cluburi la noapte. Din scaunul cu rotile a botezat finuți și a mers la nunțile prietenilor săi.

Foto: oamenisikilometri.md

„Mă distrez în felul meu.”

„Am umblat pe la recuperări până în anul 2018. După aceea medicii mi-au zis: Eugen, noi ce am putut face pentru tine am făcut. Mai departe nu are niciun rost. Un chirurg din Israel mi-a spus atunci: Trăiește-ți viața mai departe așa cum este. Nu te aștepta că vei mai putea merge vreodată.” 

Cu câțiva ani în urmă, familia surorii sale i-a făcut cadou un cărucior electric.

„Acum pot merge singur până la magazin sau la plimbare în sat”.  Totuși, atât calitatea drumurilor, cât și accesul în instituții, rămâne pentru Eugen o problemă.

Neînțeles de societate

Eugen povestește că niciodată nu s-a simțit discriminat, poate doar neînțeles. Și asta din cauza că societatea noastră încă nu percepe invaliditatea ca o normalitate.

„Eu înțeleg că nu pot merge pe picioare, dar asta nu înseamnă că nu pot să duc o viață obișnuită, normală, în limita posibilităților mele. Am fost mai dăunăzi în piață să-mi fac niște cumpărături. Am rugat persoana care mă însoțea să intre în magazin și să-mi cumpere tot ce am nevoie. Cât timp așteptam afară, s-au apropiat câțiva oameni și mi-au întins bani. Credeau că cerșesc. Mi-a fost foarte rușine. La fel pățesc și atunci când mă primblu, oamenii se apropie și vor să-mi dea bani, deși eu nu cer nimic”,  spune emoționat Eugen.

Articole asemănătoare

Back to top button