fbpx

Eroina Săptămânii. O tânără din Moldova și-a scris istoria după ce a învins cancerul: „Nu e o condamnare la moarte”

Astăzi, ZUGO a ales să scrie despre o tânără care a devenit eroina propriei vieți: a învins cancerul, iar această boală „a transformat-o” într-o carte care să inspire și să dea putere celor care trec prin ce a trebuit să treacă și ea.

Urmărește-ne pe Telegram și Instagram.

Nicoleta Negrescu are 16 ani și este voluntară la „Little People Republica Moldova”, unde face activități cu micuții bolnavi de cancer. Elevă într-un liceu din capitală, Nicoleta a fost pusă la grea încercare de propria viață – care a maturizat-o mult prea devreme.

Îi place să scrie proză psihologică, să cânte și să inspire oameni. La doar 14 ani, tânăra a aflat că o boală gravă „se află” în corpul ei. Depresie, dezamăgire și așteptări lungi au fost cele care i-au influențat copilăria, dar și i-au „educat” viitorul.

„… două săptămâni mă simțeam foarte rău, însă ascundeam asta de familia mea, până la un moment, când mama a observat că ceva nu e în regulă și astfel am plecat la medic… m-a dus direct la reanimare, căci toate analizele mele erau foarte rele. Mai apoi, mi s-a făcut puncția medulară. Când îmi aduc aminte mă iau fiorii, deoarece este o procedură destul de dureroasă.

La început eram puțin șmecheră, iar când mama vorbea cu medicul în hol, neștiind de ce mă simt atât de rău, am ascultat atent la ușă, dar nu înțelegeam nimic. Eu chiar mă gândeam că e vorba de ceva ce nu pot avea copiii”, povestește Nicoleta despre începutul dureros.

Atunci, totul a început să se schimbe pentru ea, pentru că apăruse frica și deja înțelegea mai mult despre boala care nu o lăsa.

„Vineri, 25 martie 2016… pe lângă mine a trecut o fată cheală… m-am speriat, dar nu îmi dădeam seama de ce. Am dat analizele, mi s-a pus cateter și mi-au adus un aparat pentru trasfuzie de sânge, ca să-mi ridice analizele. Mama avea grijă de mine, apoi venise inițiatoarea Asociației „Viața fără leucemie”, care mi-a spus să scriu pe o foaie ce îmi doresc, dar eu nu știam ce vreau cu adevărat, așă că am scris bijuterii.

Peste câteva zile, o doamnă mi-a adus ceea ce am scris. M-am bucurat mult și, pentru o clipă, uitasem că sunt în spital. Când și mama plecase la spital, eu am rămas în grija unei rude, pe care nu o iubeam. Ea scria la toți ca eu sunt bolnavă de cancer, iar într-o zi văzusem și eu un mesaj… am citit că îmi va cădea părul”, își amintește eroina.

Acest lucru a speriat-o mult, pentru că ținea mult la „părul ei lung și frumos”. Atunci, tânăra a avut cel mai mult nevoie de sprijin din partea prietenilor, care, din păcate, nu o vizitau și nici măcar nu îi scriau un mesaj de încurajare.

Singurătatea pe care o simțea a dus-o în depresie, simțea că toți au uitat de ea, iar cei care îi erau alături erau medicii, mama și o fetiță de aproape 4 ani, cu care se afla în același salon. Mai apoi, au început tratamentele și durerea, peste care trecea cu greu.

„Eu deja primeam chimioterapie, aveam stomatită, voiam să mănânc, dar nu puteam. Tratamentul era un chin, frisoane, dureri de nedescris… și foarte costisitor. După două săptămâni, părul a început să cadă. Am acceptat foarte greu, nu îmi doream să văd pe nimeni, îmi voiam doar părul meu frumos. Cum eu să fiu fată fără păr?

Mi-am cumpărat o perucă, iar cu ea mă simțeam mai frumoasă. I-am pus și un nume – Violeta, pentru că era ca sora mea geamănă și nu-mi plăcea când cineva o proba, pentru că era doar a mea”, ne povestește ea.

Durerea Nicoletei nu o presa atât de mult, pentru că a apărut o bucurie în viața ei, ușor se maturiza, iar în inima ei a început să simtă acea dragoste și susținere pe care mereu o căuta.

„Ce bucurie? Un băiat – Mihai, avea 17 ani. Era prietenul meu și m-a ajutat sa trec peste tot, așa cum n-a putut să facă nimeni altul. Am reușit totul grație lui. El, la fel, avea limfom, era înalt, frumos și cu ochii căprui. Alături de el, vedeam lumea cu alți ochi și îl iubeam, peste câteva luni, însă… el a decedat”, zice ea.

Totuși, Nicoleta a putut trece peste toate, iar acum este voluntară și încearcă să fie acel bine din viața copiilor bolnavi de cancer. După acea experiență nu a lăsat mâinele în jos, ci a scris o carte despre tot ce s-a întâmplat cu ea – „Prin nori de lapte cu venin”. Din păcate, însă, nu a publicat-o încă, deoarece nu are resurse financiare suficiente.

„Am scris-o în jumătate de an și am făcut asta deoarece vreau să ofer curaj oamenilor care au această maladie, să le spun că…Cancerul nu e o condamnare la moarte, ci o problemă prin care trebuie să treci cu optimism”.

Articole asemănătoare

Back to top button