fbpx

foto | Un maratonist din Moldova, despre lupta unui om „ca el” – cu dizabilități: Prietenii au încetat să mă mai viziteze…

Mai jos puteți citi istoria unui om cu dizabilități din Republica Moldova, detalii din viața sa de zi cu zi și modul în care a reușit să lupte cu părerile, privirile oamenilor și chiar cu propriile gânduri. 

Dmitri Kuzuk este maratonist, administrator al unei săli de sport și activist cu dizabilități din Bender, regiunea transnistreană a Republicii Moldova.

„Am început să particip la maratoane – a fost o decizie emoționantă. Pentru prima dată m-am înregistrat pentru cursa de 21 km. Recunosc – primii șapte km tot mă gândeam: De ce? A fost oare chiar necesar? Aș fi putut opta pentru 10 km și să nu fiu extenuat.

Însă la un anumit moment am depășit acest gând. Îmi simțeam doar antebrațele lucrând, iar umerii nu! După care sentimentul a dispărut și am început să zbor. O oră și 56 de minute. 21 de kilometri. A fost un sentiment ireal. Am descoperit pentru mine că o pot face, pot parcurge o distanță lungă.

Cu 26 de ani în urmă am nimerit într-un accident rutier, ca pasager. N-am mai putut să merg. După intervenție, mi s-a spus că mi-aș putea recăpăta abilitatea de a merge. Și eu speram. Însă timpul trecea și mi-am dat seama că asta nu se va mai întâmpla. Mi-am recăpătat doar un pic din mobilitate.

Locuiesc la etajul șase și scaunul meu cu rotile nu încăpea în ascensor. Acum am un scaun cu rotile mai mic, care încape. Odată cu trecerea timpului, prietenii au încetat să mă mai viziteze și m-am pomenit de unul singur. Tot ce puteam face era să citesc și asta și făceam.

Am încercat să pictez, dar asta nu era pentru mine. Apoi, am început să cioplesc viori și să meșteresc măști venețiene. La un an după accident, am încercat să ies afară la o plimbare. În parc am simțit toate privirile îndreptate spre mine. Dar nu mai puteam să stau izolat în apartament, așa că am continuat să ies tot mai des afară.

Nu-mi este frică de mașini, de fapt mașinilor le este frică de mine. Ele mă evită. Încerc să mă mișc pe centrul străzilor, deoarece drumurile sunt ușor înclinate și când mergi de-a lungul unei părți, folosești doar una dintre mâini.

Trotuarele nu sunt mereu libere sau au curbe inaccesibile. Pentru o persoană fără experiență, este aproape imposibil să meargă pe ele. Eu am experiență, deci nu e dificil pentru mine să depășesc astfel de obstacole, însă este incomod – și nu doar pentru persoanele în scaune cu rotile – este incomod și pentru părinții cu cărucioare sau pentru persoanele în etate.

Acum dispunem de programe bine-direcționate care sunt menite să îmbunătățească accesibilitatea în orașele și regiunile din țară. Inițial, împreună cu o organizație a persoanelor cu dizabilități am cartografiat locațiile care trebuie să fie dotate cu echipament de accesibilitate – rampe, diverse ieșiri, butoane de apel – și au fost alocați și bani.

În următorul an, ne așteptăm să avem mai multe facilități disponibile pentru persoanele cu dizabilități. Probabil, cel mai important lucru ține de faptul că noi controlăm acest proces. Monitorizăm orașe și raioane și analizăm cum acest program este implementat – dacă realmente funcționează, dacă standardele noastre sunt într-adevăr respectate.

Am pornit cu această sală pentru ca alte persoane cu dizabilități să poată să iasă, să socializeze, să interacționeze și să-și ia viața de la capăt. Nu ține doar de sport, dar de socializare. Acum avem 33 de persoane cu vârsta între 10 și 50 ani. Noi îi acceptăm pe toți.

Sunt persoane din Bender, dar o dată pe săptămână noi găzduim copii de la azilul psiho-neurologic. Am început să dezvoltăm sportul în școlile internat. Da, ei au diferite dizabilități mintale, dar viața lor este atât de monotonă, încât dânșii sunt ca niște umbre. Ei merg, dar nu trăiesc. Și am sugerat să dezvoltăm activități sportive pentru dânșii, să le oferim antrenamente o dată pe săptămână. Acum vin cu plăcere la sală.

Am trecut prin asta eu însumi și știu cât de important este să ieși din casă. Știu cât de important este să existe locuri ca acest centru în care persoanele pot veni, unde toți sunt bineveniți, unde poți învăța anumite lucruri, unde poți fi între persoane care nu se vor uita la tine chiorâș sau vor arăta cu degetul spre tine, unde te poți simți normal.

Mie îmi place să le spun: Noi vă oferim o viziune pentru viitorul vostru și voi îl veți croi cum doriți. Îl veți croi așa cum îl vedeți voi și nu cum îl văd eu. Viitorul meu este al meu și al vostru este al vostru. Puteți să vă croiți și să vă construiți viața voastră cum vă doriți.

Mie îmi place să-mi creez situații stresante. Te obișnuiești cu un anumit ritm al vieții, cu o anumită viteză și începi să devii frustrat deoarece tot e bine, dar monoton. Nu-mi plăcea deloc să parcurg distanțe mari. A fost un adevărat salt de încredere, care m-a făcut să privesc lucrurile într-o altă parte. Acum îmi place.

Când am participat la maraton, am auzit persoane vorbind franceza, germana, engleza, româna și am simțit că fac parte din viața sportivă de nivel global. M-a uimit, de asemenea, participarea mai multor tineri. Acest fapt inspiră încredere că este o generație cu stil de viață activ și sănătos.

Mai avem și un Program de Bunăvoință destinat elevilor din școlile medii. Scopul principal al acestuia este de a ajuta tânăra generație să-și formeze propriile atitudini față de persoanele care sunt diferite de ei și de a arăta că toți au drepturi egale.

Aceasta este probabil esența muncii noastre, deoarece asta este problema de fapt: medii accesibile, lipsa de educație în rândul persoanelor cu dizabilități și tot ce ține de discriminare – sunt aspecte înrădăcinate în mentalitatea noastră, sunt niște stereotipuri ale societății noastre. Este greu să schimbi stereotipurile în rândul adulților, dar putem ajuta copiii să dezvolte atitudini tolerante față de persoane care sunt pur și simplu oameni și nu contează dacă nu văd sau nu aud, sau sunt într-un scaun cu rotile. Până la urmă, ăsta nu este un motiv pentru a respinge, izola, discrimina.

Stereotipurile se vor schimba și atunci totul va începe să se schimbe. Oamenii vor înțelege că dacă cineva poate intra într-un magazin, la cinema și altcineva nu poate – asta e discriminare. Nu trebuie să fie așa”.

Dmitri Kuzuk a cooperat cu PNUD pentru a organiza turneele de tenis de masă pentru para-sportivii de pe ambele maluri ale râului Nistru, cu suportul acordat de Programul UE „Susținerea măsurilor de promovare a încrederii”. ONG-ul lui, cu sprijinul PNUD și al Suediei, a fost implicat în pilotarea consilierii psihologice și juridice pentru persoanele cu dizabilități.

Articole asemănătoare

Back to top button