foto | Se întâmplă nu doar în filme: O tânără, pierdută de tatăl ei în tren când era copil, și-a găsit părinții după 20 de ani
Yulia Gorina, o tânără din Belarus, se consideră unul dintre cei mai norocoși oameni din lume după ce și-a găsit părinții pe care nu-i mai văzuse de 20 de ani. Ultima dată, fata a avut contact cu tatăl ei când ea avea 4 ani și călătoreau împreună cu trenul de la Minsk la Asipovici.
Atunci copila dispăruse din garnitura în care se afla, fiind găsită ulterior la gara Ryazan, Rusia, în anul 1999, ea locuind și acum în acest oraș. Tânăra nu-și amintește cum a ajuns în Rusia, dar crede că probabil a fost furată, în timp ce tatăl ei dormea, pentru că își aduce aminte de un cuplu cu care călătorea, dormind în case abandonate, pentru că se fereau de poliţie.
Yulia și-a găsit familia după două 20 de ani, după ce partenerul ei, Ilya Kryukov, a căutat pe Google informaţii despre o fetiţă pierdută în Belarus, iar detaliile găsite se potriveau cu povestea tinerei. Un test ADN a confirmat că Yulia este fiica lui Victor și a Lyudmilei Moiseenko, prima întâlnire cu familia având loc la sediul poliţiei din Marjina Horka, Belarus, transmite msn.com.
„Eram cu toţii în lacrimi. Nici nu puteam vorbi, doar plângeam și ne îmbrăţișam. Părinţii mi-au spus că m-au căutat multă vreme și că au sperat că mă vor găsi într-o zi. Mama m-a îmbrăţișat continuu. M-a pus să stau în poala ei, de parcă aș fi fost un copil. Am vorbit până la ora 3 dimineaţa, apoi prietenul meu și cu mine ne-am întors în Rusia. Mă aștepta propria mea fiică”, a povestit Yulia, la rândul ei, mamă.
Yulia mai spune că a fost tot timpul în căutarea familiei ei, verificând internetul și posibilele informaţii despre cazul ei, dar nu a reușit să prindă nici un fir care s-o ajute.
„20 de ani înseamnă o viaţă întreagă, dar nu mi-am pierdut niciodată speranţa. Am crezut și, în cele din urmă, ne-am găsit”, povestește Ludmila, mama Yuliei.
Femeia spune că au căutat-o pe fetiţa lor pretutindeni, verificând fiecare tren care mergea de la Minsk la Asipovici, vorbind cu pasagerii, căutând prin fântâni, magazine ori case pustii.
„A fost mai mult decât îngrozitor să trăim toţi acești ani cu durerea de a nu ști ce s-a întâmplat cu fiica noastră. În cele din urmă, ne-am mutat din casă. Nu puteam rămâne în casa în care, cu doar câteva zile în urmă, ea se juca și râdea”, spune femeia, mărturisind că a urât după această tragedie trenurile și gările.
