„La 16 ani, îl vedeam aproape mort”. Andrei Bolocan, despre cei 15 ani de când tatăl său a suferit un accident vascular cerebral
Vloggerul Andrei Bolocan și-a emoționat urmăritorii de pe Facebook printr-o postare în care povestește despre părinții săi. Mai mult, însă, moldoveanul stabilit în Canada vrea să-i mulțumească mamei, care are grijă de tatăl său de când a suferit un accident vascular cerebral.
În istorioara sa, Andrei Bolocan mărturisește că evenimentul trist pe care l-a trăit familia sa acum 15 ani l-a făcut să conștientizeze mai multe lucruri, printre care și faptul că ar fi bine să dăruiască mai multă iubire celor din jur.
„Tatăl meu are două zile de naștere. Una e în septembrie, așa cum scrie în documentele oficiale. Alta e pe 4 Februarie, așa cum ținem minte doar eu cu mama în mare parte. De atunci (asta ca să scurtez momentul și să vă fac să mă întrebați „hei, Andrei, când o să publici toată istoria într-o carte autobiografică? noi o vom citi cu drag în liniștea serii, în zbor sau în tren”) de atunci taică-meu e în grija aproape absolută a mamei.
Nu am încetat încă să mă întreb de ce i s-a întâmplat asta lui tata? Care este lecția pe care ar trebui să o învăț? De unde ar trebui să o apuc? Alimentație mai sănătoasă? Mai puțin stres? Mai multă iubire răspândită celor din jur? Ce ar trebui să fac eu ca să nu pățesc ca el? Și, este normal ca eu tot la fundul meu să mă gândesc atunci când pretind să-nvăț o lecție din drama lui taică-meu?
Această postare așadar nu este despre accident vascular cerebral sau despre 15 ani de altfel de tată în viață mea. Nici măcar nu este despre lacrimile și mucii pe care-i șterg acum cât scriu asta.
Această postare e despre cum vreau să-i mulțumesc mamei pe orice cale pentru puterea ei de a duce această cruce. Și vouă pentru că ați citit până aici. Și pentru că țineți pumnii pentru cartea mea”,
La 16 ani, cu hormoni dansând din cap până-n picioare, cu poezii despre primul sărut și dinți care se loveau sub felinarele din parcul central, cu Pentium 2 și Winamp verde toxic – eu îl vedeam pe tatăl meu aproape mort, de recunoscut, adus acasă de nenea Tolea vecinul din scara a doua. „Tată, te rog nu pleca. Doamne, te rog ajută-l pe tatăl meu sa trăiască” – Scânceam eu AGNOSTICUL deasupra lui Vasilii Andreici.
