Curiozități despre cutia neagră a unui avion. Cine a inventat-o și cât de mult timp este nevoie pentru a o distruge?
Cutia neagră a avionului este componenta vitală în cazuri de accidente aviatice sau defecțiuni tehnice. Acest dispozitiv mai este numit și „înregistrator de bord”.
Instrumentul este format din două componente: înregistratorul de voce și cel de date de zbor. Acestea trebuie să înceapă să înregistreze automat, înainte ca avionul sa inițieze deplasarea, și să continue înregistrarea până la aterizare, când avionul nu se mai poate deplasa prin mijloace proprii.
Deși pare ciudat, cutia neagră – nu este neagră, deoarece aceasta trebuie să poată fi distinsă și observată cu ușurință în orice împrejurare. De aceea, toate cutiile negre utilizate în ingineria aerospațială trebuie să aibă o nuanță de portocaliu. Cutiile se atașează de regulă la coada avionului, pentru că – în caz de prăbușire – sunt șanse mult mai mari ca aceasta să nu fie distrusă.
Inventatorul cutiei negre este David Warren, un om de știință australian. Acesta a inventat în anii ’50 un dispozitiv care putea înregistra cele mai importante date de la bord, pentru a-i ajuta pe anchetatori să pună cap la cap indiciile în caz de prăbușire. El a inventat în 1956 un dispozitiv, numit ARL Flight Memory Unit, care urma să fie luat în seamă abia cinci ani mai târziu. De atunci, au început să fie produse în serie în SUA și Marea Britanie.
Cutiile negre au o capacitate de stocare de până la 25 de ore, însă în timpul unui zbor acestea înregistrează doar două ore. În plus, cutia neagră mai înregistrează și zgomotul de fundal, deoarece poate fi un bun indiciu în cazurile anchetatorilor. Dispozitivele sunt construite astfel încât să reziste și în cele mai grele condiții. În acest sens, partea din interior este învelită într-o armură din titaniu sau oțel inoxidabil.
Ceea ce poate nu știai este că după ce sunt fabricate, cutiile negre sunt împușcate cu un tun cu aer comprimat, presate cu o greutate de 227 de kilograme aruncată de la o înălțime de trei metri sau sunt ținute timp de o oră la o temperatură de peste 1000 de grade Celsius, pentru a testa rezistența acestora.
