ZUGO

Marele poet rus – Alexandr Pușkin – s-a născut pe 6 iunie 1799. El a fost inițiatorul folosirii dialectului local în poeziile și piesele sale, creând un stil propriu de amestec al narațiunii cu teatrul, idila și satira -asociate cu literatura rusă și influențând major scriitorii deceniilor următoare.

Poeziile lui Pușkin sunt citite, recitate și analizate până în prezent. Personalitatea lui este studiată în majoritatea instituțiilor de învățământ. Primul poem l-a publicat pe când avea doar 15 ani, iar de-a lungul vieții sale a înșirat pe hârtie peste 150 de scrieri.

ZUGO a selectat câteva dintre cele mai frumoase poezii ale lui Alexandr Pușkin. De asemenea, te îndemnăm să ne scrii în comentarii care este preferata ta.

Adio

Dulcele-ți chip pentru ultima oară,
Să-l mângâi, îndrăznesc în gând,
Cu-a inimii vigoare, visul să-mi trezesc,
Și-n el, timid, aproape șters,
Iubirea ta să-mi amintesc.
Se schimbă anii noștri ,alergând,
Schimbându-ne pe noi, totul schimbând,
Chiar tu, pentru al tău poet
Ai îmbrăcat veșmânt cernit,
Și pentru tine, gândești că a murit.
Primește dar, prietena ce ești departe,
Al inimii mele ultim salut
Ca o soție ce văduvă a rămas să fie,
Ca un prieten, de altul îmbrățișat tăcut,
Înainte în exil, trimis de-a fi…

Eu te-am iubit

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte, şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
De a Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.

Presimțire

În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată, iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?

După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mâna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.

Blând, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.

Versuri scrise într-o noapte de insomnie

Noapte, nici un licărit;
Iar veghez ca-ntr-o pustie;
Picură monotonie
Ornicul neobosit.
Şoapta Parcelor vrăjeşte,
Viaţa fuge şoriceşte:
Prin unghere a foşnit…
Somnul nopţii e trudit,
Şi urâtul greu m-apasă…
Ce urziţi în miez de noapte,
Obsedante, triste şoapte?
E mustrarea neînţeleasă,
Glasul zilei ce s-a dus?
Prorocind, ce oare-aţi spus?
M-aţi chemat? Cum să vă-ncheg,
Tâlcul să vi-l înţeleg?

Floarea

O floare veştedă zăresc
Ce-a fost uitată între pagini,
Şi-un vis ciudat, nepământesc
Trezeşte-n pieptul meu imagini.

Pe unde a-nflorit, şi când?
De care Mai avut-a parte?
Şi cine-a rupt-o, cu ce gând?
Şi pentru ce a pus-o-n carte?

Să amintească un bun rămas?
Vreo întâlnire sub murmure?
Sau vreo plimbare-n molcom ceas
Pe câmp ori poate prin pădure?

Mai sunt pe lume el şi ea?
În ce ungher se află oare?
Sau poate-s veştejiţi aşa,
Precum aici, această floare?

Dacă te înșală viața

Dacă te înșală viața,
În tristețe nu cădea!
Te împacă-n ziua grea
Ce-o să-ți lumineze fața.

Tristă-i clipa lângă prag;
Inima-n viitor trăiește:
Ce-I vremelnic se topește,
Ce-a trecut îți va fi drag.